Floarea

Într-un câmp pustiu s-a născut o floare
Şi-au numit-o simplu Floare.
Soarele al ei tata,
O îndrăgea atât de tare
Căci portocaliul ce îi domina
Petalele încă firave,
Îi uimea şi pe măracini,
Şi aşa a decis şi ploaia
S-o ude doar cu picături calde,
Şi totul era al ei
Totul îi aparţinea,
Însă floarea era atât de tristă
Cuprinsă în locul acesta atât de pustiu şi rece,
Ce îi subminau frumuseţile în fiecare zi,
Ea îşi aştepta iubirea.
Ea, naiva, mai spera în prinţi
Mai spera că are cineva să o rupă
S-o scape, dar oare a venit deja?