Nu ne spunem nimic

   Am zis c-am să scriu despre voi cei pe care pe care vă urăsc, numeroşi de alt fel, dar şi despre voi cei pe care vă iubesc, dar mi-am promis încă de când ne stim, că n-am să scriu despre tine şi uite-mă aici călcându-mi promisiunea faţă de mine, nici nu ştiu de ce mă mir aşa fac mereu.

   Cum zicea şi o altă vorbă '' deşteaptă'' avem mii de minute gratuite să nu ne spunem nimic, ştii câteodată aş vrea să trăiesc în trecut fără telefon mobil, fără net, că nici dacă ai vrea să dai de mine nu ai putea, însă când mă uit la ecranul telefonului de milioane de ori şi nu-ţi văd numele, şi aştept, aştept, încerc să mă abţin să nu te sun, să nu fiu sufocantă, că da... aşa trebuie. Ah, şi mi-e dor de sentimentalismele şi lacrimogenismele, de conversaţiile de ore întregi, de mesajele de la 3 noaptea pe care le-am salvat prin telefon doar să le recitesc când îmi lipseşti. Iar de ţi-aş zice toate acestea ai începe să-mi explici că m-am ataşat eu prea tare, că vreau prea multe, însă nu-ţi cer decât să-mi dai cu ce m-ai obişnuit până acum. Poate că-i adevărat, poate e prea mult , poate câteodată nu simt nimic şi parcă urăsc tot şi pe oricine, dar nu vreau să renunţ acum, nu vreau,şi nu aş fii găsit un mod mai bun să-ţi zic toate acestea, căci de fiecare dată când încerc  mă pierd în idei, ce am în cap şi ce vorbe îmi ies din gura n-au nicio treabă una cu alta.
 Chiar şi acum când scriu cred că m-am pierdut în toate vorbele, prea multe de spus, atât de puţine cuvinte.