Vorbele acestea au răsunat prin toată camera. S-au lipit de tine, şi cred că şi acum îţi mai aduci aminte de ele. Te-ai ridicat. Mi-ai zis că ieşi cu prieteni. Ţi-ai luat paltonul negru şi dus ai fost.
Au trecut zile, săptămâni, luni, şi nu cred că a fost un moment în care să nu mă întreb ''de ce?''. De ce nu te-ai mai întors, de ce n-ai ţipat nebuneşte la mine?
Ah. Păcat că ţi-am păstrat tricoul ăla gri, trebuia să-l arunc de mult, iar dacă stau bine să mă gândesc nu ştiu ca ce l-am păstrat.
Mai sunt nopţi, mai mult dimineţi, când intru în
sufragerie, mă aşez pe canapea, cu tricoul tău printre degete, şi mă mai gandesc, ce ar fii fost dacă ţi-aş fii dat eu un chip, şi-o culoare.
Te-aş fii făcut galben, să fii mai pe stilul Coldplay, şi ţi-aş fii făcut buzele sângerii şi bineinţeles te-aş îmbracă veşnicul gri, dar în alte zile mă conving singură că poate tie aşa îţi plăcea să fii, să urmezi un şablon, un tip.
Poate că-ţi place să te indentifici cu restul, ca să fii plăcut. Poate că-i un mod de viaţa, ales sau nu. Poate că toţi suntem diferiţi, dar e o masa de corpuri ce are o trăsătura dominantă, nu au chip.
De ai avut chip, eu nu ţi l-am văzut, pentru mine ai fost la fel, şi nu regret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu